Fie că a fost vorba de o deplasare cu ziarul, fie că era vorba de un concediu, nu mi s-a întâmplat să ajung undeva în străinătate fără să întâlnesc români. Să-i întâlnesc prin voia hazardului, nu ca urmare a unei întâlniri programate.
Africa de Sud, chiar dacă e punctul cel mai îndepărtat în care am ajuns, nu putea să facă excepție. Întâlnirea a fost intermediată de o africancă pe care am cunoscut-o absolut întâmplător, dar am ajuns să văd cum trăiește o familie de români în Africa.
Dealul Negru de lângă Johannesburg Totul s-a petrecut firesc. Mă trezesc într-o dimineață indicând GPS-ului coordonatele unui centru comercial de undeva din Northgate, logic, în nordul Johannesburgului. Pe acolo pe undeva stă familia de români, originară din Râmnicu Vâlcea. „Vă descurcați?”, e întrebarea unei voci de doamnă cu accent „Trebuie să o luați pe M1”. „Doamnă, dacă nu mă descurc, o iau pe A1 și pe Dealu Negru mă opresc să iau niște mici. Ajung la Râmnic, și până atunci vă întoarceți și dumneavoastră în țară și ne vedem acolo”, încerc o glumă, nefiind sigur că va fi înțeleasă, cu atât mai puțin apreciată. „Oooo, ce buni ar fi niște mici. Facem și noi aici, dar nu sunt ca ăia”. E clar, sunt români-români.
Doar cățelul e sud-african Carmen și Emil Lucea mă preiau din fața intrării în respectivul centru comercial. Ea are 44 de ani, el 50. Mă gândeam că e vorba de o cafea în mall, un schimb de politețuri, o poză gen „Am întâlnit și români în Africa” și aia e. Cafeaua am băut-o, dar ziua era abia la început. „Nici nu concepem! Veniți la noi. Vă așteaptă și Dan al nostru. Abia așteaptă să vă cunoască. E stelist. Eu sunt cu Craiova, ca orice oltean care se respectă”, îmi spune Emil. Dan este mezinul familiei. La 20 de ani are alte ambiții: „Vrea să plece să studieze la Londra. Bine că eu am venit la bătrânețe în Africa și el vrea să se întoarcă în Europa”, mi se destăinuie tatăl. Familia e completată de Ana, fata de 22 de ani, dar și de singurul membru sud-african: cățelul flocos care latră pe românește și înțelege când i se vorbește la perfectul simplu.
Afacere cu aspiratoare „deștepte” Casa e situată pe o colină într‑un soi de complex rezidențial. O casă aici ajunge să coste în jur de 150.000 de euro. Nu e nici cea mai scumpă, dar nici cea mai ieftină locuință posibilă în zona Johannesburgului. Trei camere, un living pe circa 220 de metri pătrați. În garaj se văd și două Mercedesuri cochete. „Tot ce vezi aici am făcut în cinci ani. Și asta în condițiile în care, în ianuarie, Carmen a avut un accident groaznic, din care abia a scăpat. Mașina, o Toyota 4×4, nu a mai putut fi recuperată. Aaa, plus alte două mașini care ne-au fost furate”, povestește Emil. Nu sună a laudă. Omul e bucuros de câte ori își spune povestea. Și este una de succes. Au o mică afacere cu aspiratoare „deștepte”, care costă foarte mult, dar sunt eficiente. Totul constă în cât de bine sunt întreținute, firma ocupându-se și de service, și de revizii. „Avem 17 angajați și ne descurcăm foarte bine”, la atât se rezumă partea în care Emil și Carmen spun cu ce se ocupă.
Au plecat acum cinci ani din țară „Am plecat la 45 de ani din țară, cu copii mari, unul clasa a IX-a și unul clasa a VII-a. Toată lumea zicea că am înnebunit, dar simțeam cât de mult mă apasă blazarea în țară”, își începe istoria Emil. „Nu vă închipuiți că eram într-o situație disperată”, intervine Carmen. „Aveam tot ce ne trebuia. Un apartament în centru, plus o casă cumpărată. Eu eram electrician la o centrală, iar soția era administrator într-un bloc de zece etaje cu șapte scări. E contabilă, dar nu a profesat niciodată. Trăiam bine”, continuă bărbatul de 50 de ani. „Mai mult, niciunul dintre noi nu știa o boabă engleză. Nici noi, nici copiii, adică”. Și totuși, cum? Povestea asta se aplică mai degrabă unui cuplu la început de drum, care nu are de niciunele. „Sora mea locuiește de mai mult timp aici. Am venit la un moment dat în vacanță și pur și simplu m-am îndrăgostit de țară, de oameni, de viața de aici”, ne uimește Carmen. Rata criminalității? Sărăcia? Conflictele rasiale? „Povești. Lucruri care se întâmplă peste tot în lume. Depinde numai de tine să te ferești de oamenii care se pretează la asta. Localnicii sunt foarte prietenoși”.
„Păcat că nu e și România aici!” O familie frumoasă și fericită, care și-a reconstruit viața departe de țară, în ciuda faptului că duceau, după cum povestesc, o existență mai mult decât decentă. Le e dor de țară, însă. Nu doar după discuția despre mici sau după carcasele cu muzică românească îți dai seama. Pe un perete, la etaj, tronează tricolorul. A fost piesa de rezistență pe care Dan mi-a prezentat-o mândru, atunci când mi-a făcut turul casei: „Ce păcat că nu suntem și noi la Mondialul ăsta!… Ar fi fost așa frumos să fi mers la toate meciurile naționalei aici în Africa!”, rostește cu o nostalgie candidă fiul. Bărbații familiei vor fi oricum prezenți la două sau trei meciuri. „Am zis să mergem și noi la partidele din fazele superioare. Nu ne uităm la echipe mici”, glumește tatăl.
„Ce păcat că nu suntem și noi la Mondialul ăsta!… Ar fi fost așa frumos să fi mers la toate meciurile naționalei aici în Africa!”, Dan Lucea, mezinul familiei de români din Johannesburg
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER